Maine e ziua nationala. Maine romanu’ de pretutindeni, din Romania, e liber sa sarbatoreasca.
Maine televiziunile nationale sau nu, comerciale sau nu, au program de sarbatoare. Ce sarbatorim?! Cine stie si cui ii pasa? Important este ca maine nu se lucreaza si ca e vreme frumoasa. De ce?! Cum adica de ce?! Sa imbucam si noi un mic pe marginea drumului, romani-dumneavoastra!
Ah, si inca ceva; care stie mai multe versuri decat baietii astia, sa arunce primul cu piatra! Bravo, Chivu!
Niste vizitatori se opresc dezorientati in fata unei picturi ciudate.
Aceasta prezenta nudurile explicite a trei barbati de culoare.
Sa spunem ca nudurile erau FOARTE explicite, si ca barbatii erau negri
cu totul, in afara de unul, cel din centrul picturii, care avea
penisul roz.
Stau, se gandesc, ce naiba inseamna pictura, de ce are individul penisul
roz.
Vine ghidul muzeului si le explica timp de o juma’ de ora ca penisul
roz semnifica emascularea Afro-americanilor intr-o lume predominant
alba, si ca poate insemna si opresiunea fata de homosexuali in
societate.
Pleca ghidul si se apropie un moshulica de grupul nostru de vizitatori.
-Vreti sa va spun ce-nseamna cu adevarat tabloul?
-Ce te face sa crezi ca ai priceput mai bine ca ghidul?
-Pai eu l-am pictat.
Astia nu sunt negri, sunt mineri din Valea Jiului, iar ala din centru
a fost la pranz pe-acasa.
Aseara am fost la un suc de hamei cu niste prieteni(nu zic unde; la Curtea berarilor). Small talk, muzica, de-astea… Vine nota, achitam, si brusc cel-de-tava-purtatoriu isi schimba atitudinea din nici prea-prea, nici foarte-foarte in execrabil.
Terminam si plecam. Ma opresc la bar si cer restul, constand in bacsisul pe care purtatorul-de-tava, fara a intreba, si-l asumase.
Rumoare si stupoare in randul chelnerilor; intrebari diverse, ca de ce, ca adica cum, ca nu se poa…de-astea..
Nu, serios acum, bacsisu’ e obligatia clietului/ meritul chelnerului sau se da numai purtatorilor-de-tava meritorii si premianti?
Dupa cum ziceam acu ceva vreme: delasarea sport national!
Probabil ca sunt ultima pe lista in a-l sustine pe Becali, nefiind nicicum de condamnat pentru asta, ca, deh, toti cunoastem vorba aia cu gusturile care nu se discuta. Nu intentionez sa imi expun, deci, nici motivele pentru care n-as face-o.
Totusi, exista niste oameni, care, din punctul meu de vedere, ar fi de condamnat ca nu l-au votat. Motivele nu sunt sub nicio forma de natura politica, ci morala.
De ce ar fi avut acei oameni datoria sa-l voteze?! Pai, sa ne amintim: acum ceva ani, vreo 4, in septembrie 2005, cand apele au ras de pe fata pamantului satul Vadu Rosca, un om, nu un politician, a construit, fara sa puna intrebari sau conditii, un alt sat, care ii poarta numele: Gigi Becali.
Ca sa intelegeti exact cum vad eu lucrurile, sa incerc a exemplifica; sa presupunem ca ati avea nevoie disperata de un transplant si sa presupunem ca singurul om care v-ar ajuta neconditionat ar fi …CVT, pentru care nu aveti niciun fel de consideratie. Nu vi se pare ca singura alegere pe care ati putea-o face ar fi:
1.sa-l refuzati, pentru ca aveti principii solide, care nu va permit sa ..etc,etc sau
2. sa acceptati transplantul si sa-l votati NECONDITIONAT??
Asadar, oameni buni, de ce sa nu invatam sa spunem “nu” consultandu-ne intai constiinta? Nu vi se pare ca a accepta ceva nemeritat se numeste furt? (macar moral..)
Aseara am fost la Sonoro. A fost o experienta care m-a marcat. Puternic!
Atat de puternic, incat am preferat sa astept sa se sedimenteze ideile pana sa le impartasesc si altora.
La ora stabilita m-am intalnit cu ea si cu ea si am plecat spre Palatul Bragadiru. Acolo forfota, lume multa, atmosfera de poveste de secol douasunu’, chelneri in livrea, cu manusi albe si tavi pline ochi cu pahare de vin; alb sau rosu, la alegere. Stam noi, discutam si se face timpul sa inceapa concertul.
Sala plina, lume nerabdatoare…pe scena apare un cetatean care imi aminteste de Kramer din “Seinfeld” si anunta, intr-o limba romana aproximativa, programul serii. Suntem cu toatele entuziasmate si asteptam sa inceapa o uvertura a lui Prokofiev, menita sa “rotunjeasca” programul, dupa cum ne spusese Kramer.
Asa cum incepe se si termina; “n-a fost rau”, imi zic, “daca asa a fost deschiderea, sa vezi restul!”.
Da, intr-adevar, sa vezi restul! Ceea ce a urmat a insultat orice idee as fi avut vreodata despre muzica si armonie sonora. Dar sa detaliez, pentru cine inca mai are rabdare sa citeasca:
Piesa 1. -sursa de inspratie pentru binecunoscuta “De ce plang chitarele”
-sonoritate de unghii pe sticla si traforaj
-animatie de copil oligofreno-autist, a unui mare maestu; linii frante, mazgalituri, mult prea profund pentru un neavizat, asa cum sunt toti oamenii pe care ii stiu
-plusul a fost totusi o animatie de sfere rosii (am zis bine, sfere, caci pareau 3D)
Piesa 2. -nu-mi amintesc nimic din “muzica”; linia melodica similara cu prima piesa totusi
-animatie abstracta, atat de abstracta incat eu am inteles asta:
>apare el, un soldat neamt dintr-un razboi pe care noi nu l-am prins, oarecum om, oarecum ambitie, tinand un fel de floare(?!)
>apare ea, o fiinta cu implanturi mamare evidente si cu doua fete..una ce priveste la el si una ce priveste la dumnezeu-stie-ce
>ea isi ia infatisarea de sirena..ii creste coada si ii dispar boobies
>ca reactie, lui ii cresc aripi si/sau pene
>totul incepe sa “stroboscopeasca”, aparand si disparand in ritmul traforajelor comise de muzicanti
>ea si el dispar..ramane floarea(?!), coada si penele
>reapar..se termina piesa
Piesa 3.-muzica are tonalitati de sarba si un anumit ritm..ne bucuram! ei ne vad si ritmul se schimba: traforaj
-animatia este “legata”: o scara, ba nu, doua, o apa, o chestie…”uite, Bob the sponge”, ma gandesc eu cu bucurie in suflet, pentru ca in sfarsit recunosc ceva..ei bine nu, era o usa..sau nu?!
Piesa 4. – animatie cu puncte, bastonase si ..altele..oligofrenie studiata
-muzica “bate” spre doina si pentru doua secunde imi place..incepe sa semene cu asta si ma bucur c-am avut dreptate…incerc sa ma abtin in a-mi manifesta usurarea..ei se prind, ca deh, nu degeaba au facut scoala de conserve…rupere de ritm..traforaje..
Si la un semn al lor, publicul izbucneste in aplauze nebune si ovatii..cer bis..ei se intorc iar printre muritori si afiseaza un zambet condescendent in coltul gurii.
Iesim din sala, inca nauce dupa sesiunea de aplauze si ne asteapta aceiasi chelneri cu coctailuri, icre rosii si tot felul de tartine minunate (cred, caci nu le-am gustat).
Inca in transa, plecam spre un loc mai lumesc, pentru a putea sa ne lingem ranile orgoliului si a ne plange una pe umarul celeilalte ca n-am fost in stare sa pricepem nimic.
Totusi, daca as avea nesansa sa vorbesc personal cu ei, cu artistii, i-as intreba pe cat au pus pariu ca isi bat joc de noi si nimeni nu se prinde, ba dimpotriva, aplaudam ca dementii.
Cu ce m-am ales dupa seara de ieri?! Cu recunoasterea faptului ca manelele mult hulite AU linie melodica!
P.S. Pentru profanii ca mine, care nu inteleg cu ce se mananca arta contemporana, iata un cadou de multumire pentru ca ati avut rabdare sa cititi pana la capat confesiunea mea.
