Monday, 15. March 2010
Zilele trecute am primit pe mail poza asta:
Nu stiu care era scopul mailului, pentru ca titlul nu-mi spunea mare lucru:” cum se sfarsesc basmele”, dar am conchis singurica: da, oameni buni, Alba-ca-Zapada arata la fel de supla ca in adolescenta, nu tu fir de par alb, nu tu pic de delasare, rumena in obrajori si cu machiajul perfect … si asta dupa trei copii, dar ma intreb cum o fi ajuns amaratul ala sa poarte izmenele alea absolut hidoase?!
Sunday, 21. February 2010
Trendy, in tendinte si la moda in acelasi timp, doamnelor si domnilor, voila culoarea vedeta a sezonului politic romanesc:
Eh, vedeti ca putin mov nu strica niciodata?!
Thursday, 11. February 2010
Tocmai am terminat de citit “Panza de paianjen” a Cellei Serghi.
N-am recitit-o; am citit-o. Nu imi explic de fel cum de-am ratat-o pana acum. Poate familiaritatea copertii, pe care o stiu inca de cand am amintiri, mi-a ascuns-o privirii, asa cum, dupa o vreme, orice obiect familiar, oricat de drag si de deosebit, face parte din decor si nu-i mai remarcam prezenta.
Asadar, am terminat de citit cartea asta, in care am vazut o lume pestrita, cam asa cum vedeam in unele din tablourile expuse la muzeul de arta, in timpul vizitelor obligatorii cu clasa. Era descrisa absolut superb, sau poate numai pe gustul meu, o Mangalie prafuita si neatinsa de “civilizatie”, o Mangalie cu case tataresti si geamie, cu drumuri pline de scaieti si praf, cu serbet si braga, cu sifon si salvari colorati.
Pe aceasta, pe Mangalia descrisa de autoare nu mi-o pot decat imagina, insa imi amintesc bine localitatea numita “Doua Mai”, in ultimii ani ai sai, inainte ca faima vecinei sale, Vama Veche, s-o atinga.
Imi amintesc in mod special mana de oameni care “frecventa” plaja – nu, inca nu era restaurant in golf, ba golful isusi nu era populat – care practic locuia acolo, intr-o mare familie, pentru o vara intreaga, mancand din acelasi cazan si pe aceeasi terasa, ascultand aceeasi muzica, impartind aceeasi bucata de mare.
Intr-un an anume, acu’ mai mult de-o duzina de ani, un ungur hippiot din Timisoara, al carui nume nu mi-l amintesc, desi mi-era cunoscut (dar ce zic eu, fiecare cunostea pe fiecare), a adus, Dumnezeu stie de unde, o caseta. Caseta aceea s-a tocit de la atata ascultat si, mai ales, de la atatea copieri.
Era , ceea ce mai tarziu se auzea in orice local/ radio/tv cu pretentii boeme si nu numai, Manu Chao – Clandestino.
Tuesday, 19. January 2010
L-am vazut. Aseara. Pe el, pe cel care a castigat j’de globuri de aur, care a facut incasari record de j’de miliarde, care are in stanga si-n dreapta cronici favorabile.
L-am vazut si asa s-ar fi sfarsit totul; nu mi-as fi amintit in vecii vecilor c-am facut-o, daca el, filmul, n-ar fi fost atat de ridicat in slavi.
Ca ne-critic de film ce ma aflu, iata ce-am vazut eu:
Filmul ni-l infatiseaza pe acel ce vom afla ca este insusi personajul principal, ologul-erou. O adunatura de cercetatoro-puscasi-marini sunt “deportati”pe Pandora, o planeta nou descoperita, pentru a o coloniza. Prin asta se intelege (pana la un moment-dat) integrarea pamantenilor printre Na’vi, locuitorii planetei. Pentru a evita reticenta bastinasilor (considerati inapoiati) fata de aspectul necunoscut al “colonizatorilor”, se folosesc un soi de holograme, in care fiecare ins-om are un omolog ins-Na’vi.
In fine, EL se adapteaza mediului, ba mai mult, devine cel mai cel, se indragosteste de o “albastru-violeta-bastina” si se opune colonizarii (cu tot ceea ce presupune ea-vedeti filmul), trecand de partea pandorienilor.
Cam asta e filmul.
Sintetizand si mai mult, ceva Orson Scott si-a lui serie cu Ender (nu la acelasi nivel, totusi), ceva romance de Hollywood, nitica bataie si iaca filmul de nota 6.
Vizionare placuta acu, daca tot l-ati “luat”!
Monday, 11. January 2010
Da, stiu, cu totii sunteti familiarizati cu ingurgitatul pastilelor de felurite modele: ba un piramidon pentru guturai, ba un antinevralgic pentru migrena, ba un acid acetilsalicilic pentru ce-o fi, ca cica ar fi bun la toate.
Eh, iata pricina pentru care m-am gandit la pastiluta de gramatica.
Ideea mi-a venit citind un post pe blogul unei prietene, asa ca prima pastila e oarecum furata:
Doamnelor si domnilor, “Insasi gramatica“!
Thursday, 17. December 2009
Legenda spune ca odata, demult, un pirat rau, asa cum sunt toti piratii era pe mare, acolo unde ii sade bine piratului. Ca din senin, s-a starnit o furtuna crancena, care “promitea” sa stearga de pe fata pamantului corabia nelegiuitului.
In acel moment de disperare, piratul nostru a ingenunghiat pe puntea corabiei care se scufunda si s-a rugat la Dumnezeu sa-l salveze, promitand ca se va schimba.
Cum s-a rugat?! Asa:
“I once was lost
But now I’m found
Was blind
But now I see…”
Nu am idee daca aceasta este doar o legenda sau adevarul-adevarat. Cert este ca de fiecare data cand am ocazia ascult:
Wednesday, 16. December 2009
O sa vorbesc iara despre americani, asa cum ii stiu eu din filme, caci n-am avut ocazia sa ii vizitez la ei acasa.
Asadar noi, romanii, am avut alegeri prezidentiale. Candidatii “lor” si candidatii “nostri”(”lor” si “nostri” sunt termeni folositi pentru a condimenta textul, neinsemnand musai vreo subtilitate ..desteapta) s-au porcait pe unde s-au prins: la televiziunile publice, la coada la oo, in fata prietenilor comuni, in fata…vantului, ce s-o mai lungesc, mai peste tot!
Noi, spectatorii-votanti, i-am porcait in egala masura pe ei si pe prietenii si cunoscutii care au indraznit sa nu ne impartaseasca parerea.
Acum, toate s-au terminat. Pentru unii exact cum si-au dorit, pentru altii exact pe dos, dar s-au terminat.
Avem un presedinte validat.
Si-acum revin la americani. Stiti ce-am apreciat mereu la ei?! Ca indiferent de obtiunea lor electorala, isi asuma presedintele ales. Omul ala, cu defecte si bube-n cap din campania electorala, odata ales devine presedinte. Presedintele lor! Americanii, asa de putina vreme cum sunt ei pe lume, comparativ cu noi, ceilalti, care ne batem cu caramida in piept cand e vorba de istorie, americanii astia au inteles ca a nu-ti respecta presedintele inseamna a nu-ti respecta tara si implicit nici pe tine insuti.
Asadar, romani-dumneavoastra, oare puteti sa nu le dati dreptate?!
Tuesday, 15. December 2009
Iata mai jos o serie de poezii scrise Patrick Andre de Hillerin:
Cand Dumnezeu era mic – 1
Cand Dumnezeu era mic
si mergea de-a busilea prin Univers…
Cand Dumnezeu era mic
si manca merluciu cu orez
din borcan…
Cand Dumnezeu era mic…
Ei bine, cand El era mic
cineva trebuie
ca L-a tinut pe genunchi
si I-a spus povesti.
Cineva I-a spus:
“Asta-i bine, Fiule,
iar asta-i cah!”.
De aia, zic,
mi-ar fi placut sa fiu
pe-acolo
pe-atunci.
Poate L-as fi invatat
sa zambeasca.
Cand Dumnezeu era mic – 2
Fie ca era ecograful prost.
Fie ca ecografita era beata.
Cert e
ca li s-a spus
c-o sa fie fata.
Si i-au cautat
nume.
Si s-au certat,
au discutat
ore intregi
daca ma-ntelegi.
Dar
cand s-a nascut
si-au vazut
ca are coaie
n-au mai putut sa spuna decat:
“Dumnezeule!”
Si asa
i-a ramas numele.
Cand Dumnezeu era mic – 3
Cand Dumnezeu era mic,
avea si el
asa cum au
toti dumnezeii
o jucarie favorita.
Cand Dumnezeu era mic,
femeia in casa
a dat aiurea
cu matura prin Univers
si
i-a spart lu’ Ala Micu’
jucaria.
Asa ca Dumnezeu,
cand era mic
si ramasese
fara jucarie,
s-a apucat sa se joace
cu lut
si cu coaste.
Asa
am aparut noi,
cand Dumnezeu era mic.
Nu, pe bune acum,
ce v-asteptati de la un copil?
Cand Dumnezeu era mic – 4
Cand Dumnezeu era mic
nu putea
sa doarma
cu lumina stinsa.
Ai Lui
au hotarat,
atunci,
sa lase Soarele
aprins 24/7.
Asa a scapat Dumnezeu,
cand era mic,
de cosmarurile
in care
ii apaream noi,
atunci cand El
va fi fost
mare.
Cand Dumnezeu era mic – 5
Cand Dumnezeu era mic
avea o bona
dintr-un Univers mai mic,
de provincie.
O luasera,
evident,
pentru lapte.
Caci sani avea
nu mai putin
de sapte.
Cate unul
pentru fiecare
zi a saptamanii.
Caci Dumnezeu, cand era mic,
chiar sugea
in fiecare zi
de la alt san.
Si
cand termina,
o lua de la capat.
De fapt,
asa a aparut
conceptul de saptamana.
Cand Dumnezeu era mic – 6
Cand Dumenzeu era mic
la admiterea in
Scoala de Dumnezei no. 1,
cea mai buna
din Univers,
erau sapte
Dumnezei
pe un loc.
La examen se dadeau:
Facerea, Esirea,
1 si 2 Regi,
Plangerile lui Ieremia
si Habacuc
la scris.
Precum si Apocalipsa dupa Ioan,
la oral.
La oral, Dumenezu cel mic
s-a descurcat perfect
ca-i placuse faza aia
cu cei patru
Nazgûli.
La scris, insa,
au fost unele probleme
pe care istoria le trece
sub tacere.
Adevarul (calea si viata)
e ca
Dumnezeu, cand era mic,
nu-l gasise inca pe Moise,
ca sa aiba cui
sa-i dicteze
Cand Dumnezeu era mic – 7
Cand Dumnezeu era mic
a auzit
de la parinti
ca, daca vrei sa fii Dumnezeu adevarat,
trebie musai:
sa sadesti un pom,
sa faci un copil,
sa construiesti un Univers.
Cu pomul a rezolvat-o
rapid.
Iar pentru Univers
a facut un credit la banca.
Pe care, evident,
il platim noi,
copiii Lui.
Cand Dumnezeu era mic – 8
Cand Dumnezeu era mic
obisnuia
sa ma ia
de-o parte -
eram prieteni buni.
“Bai, Petrache,
imi zicea Dumnezeu cel mic, prietenul meu,
uite ce zic Eu…”
Da’ n-apuca
niciodata
sa termine
ce avea de spus:
ba-l lovea o minge,
ba il chemau ai lui la masa,
ba incepea Prison Break.
A doua zi
o luam de la capat.
Am rabdat
o vreme.
Pana cand,
exasperat,
mi-am luat
inima
in dinti
si i-am spus
verde in fata:
“Bai, ai dreptate!”.
Si, totusi,
ce pana mea vroia sa-mi zica? “
Tuesday, 15. December 2009
Oldies but goldies cica le zice chestiilor de genul asteia care urmeaza:
Monday, 14. December 2009
Craciunului nu-i pasa daca afara ninge sau e vreme de plaja, craciunul vine oricum. Nu ca nu ne-ar placea, dar ganditi-va o secunda cate pregatiri, cata forfota, cat timp investim pentru seara de craciun, care pare sa treaca asa de repede…
Si, ca tot veni vorba de pregatiri, las pentru alta data pregatitul sarmalelor si a altor bunatati culinare si imi indrept atentia spre cadouri. Serios acum; cui nu-i place sa dea si mai ales sa primeasca un cadou?! Sau mai multe..Cine nu se gandeste ca poate persoanele apropiate isi vor aminti ce le-a spus, subtil, asta vara, ca si-ar dori de craciun?! Eh, aici voiam sa ajung; am auzit in nenumarate randuri oameni plangandu-se ca nu au bani sa cumpere persoanelor apropiate Ferrari-ul pe care si-l doresc. Si asta ii face nefericiti. Pe ambii, “daruitor” si “daruit”.
Care-i rezolvarea problemei?! Pai, daca in sfarsit, dupa ani de asteptari au venit americanii, macar sa “furam” de la ei cate ceva, sa nu ne mearga vestea de ciorditori ‘geaba. Propun sa furam ideea cu cadourile simbolice: un fular, o fotografie inramata, o carte deosebita cumparata de la vreun anticariat, un bilet la concert (desi, in functie de concert, acest cadou tinde sa devina o investititie).
Eh, acum ca banii nu ne controleaza macar craciunul, parca avem timp sa ne si bucuram, nu?
Wednesday, 9. December 2009
Friday, 4. December 2009
Iata un film productie HappyFish, dupa “o idee” de:
capitolul 1: George Andreescu (dj. Gojira)
capitolul 2: Madi de Hillerin
capitolul 3: Sorin Milutinovici si Ioana Vicol
Tuesday, 1. December 2009
