Doua Mai
Thursday, 11. February 2010
Tocmai am terminat de citit “Panza de paianjen” a Cellei Serghi.
N-am recitit-o; am citit-o. Nu imi explic de fel cum de-am ratat-o pana acum. Poate familiaritatea copertii, pe care o stiu inca de cand am amintiri, mi-a ascuns-o privirii, asa cum, dupa o vreme, orice obiect familiar, oricat de drag si de deosebit, face parte din decor si nu-i mai remarcam prezenta.
Asadar, am terminat de citit cartea asta, in care am vazut o lume pestrita, cam asa cum vedeam in unele din tablourile expuse la muzeul de arta, in timpul vizitelor obligatorii cu clasa. Era descrisa absolut superb, sau poate numai pe gustul meu, o Mangalie prafuita si neatinsa de “civilizatie”, o Mangalie cu case tataresti si geamie, cu drumuri pline de scaieti si praf, cu serbet si braga, cu sifon si salvari colorati.
Pe aceasta, pe Mangalia descrisa de autoare nu mi-o pot decat imagina, insa imi amintesc bine localitatea numita “Doua Mai”, in ultimii ani ai sai, inainte ca faima vecinei sale, Vama Veche, s-o atinga.
Imi amintesc in mod special mana de oameni care “frecventa” plaja – nu, inca nu era restaurant in golf, ba golful isusi nu era populat – care practic locuia acolo, intr-o mare familie, pentru o vara intreaga, mancand din acelasi cazan si pe aceeasi terasa, ascultand aceeasi muzica, impartind aceeasi bucata de mare.
Intr-un an anume, acu’ mai mult de-o duzina de ani, un ungur hippiot din Timisoara, al carui nume nu mi-l amintesc, desi mi-era cunoscut (dar ce zic eu, fiecare cunostea pe fiecare), a adus, Dumnezeu stie de unde, o caseta. Caseta aceea s-a tocit de la atata ascultat si, mai ales, de la atatea copieri.
Era , ceea ce mai tarziu se auzea in orice local/ radio/tv cu pretentii boeme si nu numai, Manu Chao – Clandestino.