livestyle.ro

Aseara am fost la Sonoro. A fost o experienta care m-a marcat. Puternic!
Atat de puternic, incat am preferat sa astept sa se sedimenteze ideile pana sa le impartasesc si altora.
La ora stabilita m-am intalnit cu ea si cu ea si am plecat spre Palatul Bragadiru. Acolo forfota, lume multa, atmosfera de poveste de secol douasunu’, chelneri in livrea, cu manusi albe si tavi pline ochi cu pahare de vin; alb sau rosu, la alegere. Stam noi, discutam si se face timpul sa inceapa concertul.
Sala plina, lume nerabdatoare…pe scena apare un cetatean care imi aminteste de Kramer din “Seinfeld” si anunta, intr-o limba romana aproximativa, programul serii. Suntem cu toatele entuziasmate si asteptam sa inceapa o uvertura a lui Prokofiev, menita sa “rotunjeasca” programul, dupa cum ne spusese Kramer.
Asa cum incepe se si termina; “n-a fost rau”, imi zic, “daca asa a fost deschiderea, sa vezi restul!”.
Da, intr-adevar, sa vezi restul! Ceea ce a urmat a insultat orice idee as fi avut vreodata despre muzica si armonie sonora. Dar sa detaliez, pentru cine inca mai are rabdare sa citeasca:
Piesa 1. -sursa de inspratie pentru binecunoscuta “De ce plang chitarele”
-sonoritate de unghii pe sticla si traforaj
-animatie de copil oligofreno-autist, a unui mare maestu; linii frante, mazgalituri, mult prea profund pentru un neavizat, asa cum sunt toti oamenii pe care ii stiu
-plusul a fost totusi o animatie de sfere rosii (am zis bine, sfere, caci pareau 3D)
Piesa 2. -nu-mi amintesc nimic din “muzica”; linia melodica similara cu prima piesa totusi
-animatie abstracta, atat de abstracta incat eu am inteles asta:
>apare el, un soldat neamt dintr-un razboi pe care noi nu l-am prins, oarecum om, oarecum ambitie, tinand un fel de floare(?!)
>apare ea, o fiinta cu implanturi mamare evidente si cu doua fete..una ce priveste la el si una ce priveste la dumnezeu-stie-ce
>ea isi ia infatisarea de sirena..ii creste coada si ii dispar boobies
>ca reactie, lui ii cresc aripi si/sau pene
>totul incepe sa “stroboscopeasca”, aparand si disparand in ritmul traforajelor comise de muzicanti
>ea si el dispar..ramane floarea(?!), coada si penele
>reapar..se termina piesa
Piesa 3.-muzica are tonalitati de sarba si un anumit ritm..ne bucuram! ei ne vad si ritmul se schimba: traforaj
-animatia este “legata”: o scara, ba nu, doua, o apa, o chestie…”uite, Bob the sponge”, ma gandesc eu cu bucurie in suflet, pentru ca in sfarsit recunosc ceva..ei bine nu, era o usa..sau nu?!
Piesa 4. – animatie cu puncte, bastonase si ..altele..oligofrenie studiata
-muzica “bate” spre doina si pentru doua secunde imi place..incepe sa semene cu asta si ma bucur c-am avut dreptate…incerc sa ma abtin in a-mi manifesta usurarea..ei se prind, ca deh, nu degeaba au facut scoala de conserve…rupere de ritm..traforaje..
Si la un semn al lor, publicul izbucneste in aplauze nebune si ovatii..cer bis..ei se intorc iar printre muritori si afiseaza un zambet condescendent in coltul gurii.
Iesim din sala, inca nauce  dupa sesiunea de aplauze si ne asteapta aceiasi chelneri cu coctailuri, icre rosii si tot felul de tartine minunate (cred, caci nu le-am gustat).
Inca in transa, plecam spre un loc mai lumesc, pentru a putea sa ne lingem ranile orgoliului si a ne plange una pe umarul celeilalte ca n-am fost in stare sa pricepem nimic.
Totusi, daca as avea nesansa sa vorbesc personal cu ei, cu artistii, i-as intreba pe cat au pus pariu ca isi bat joc de noi si nimeni nu se prinde, ba dimpotriva, aplaudam ca dementii.
Cu ce m-am ales dupa seara de ieri?! Cu recunoasterea faptului ca manelele mult hulite AU linie melodica!

P.S. Pentru profanii ca mine, care nu inteleg cu ce se mananca arta contemporana, iata un cadou de multumire pentru ca ati avut rabdare sa cititi pana la capat confesiunea mea.